PowerPlay Revija

Bill Watters, un nume care astazi nu spune nimic, nici macar fanilor impatimiti ai hocheiului. Nici la o simpla cautare pe Google nu reusim sa aflam mai multe, doar niste rezultate care adancesc si mai mult confuzia. Si totusi, de numele acestui jucator se leaga unele din cele mai frumoase povesti de la inceputurile hocheiului romanesc.

Nota: Din "Amintiri din fotbal si hochei" scrisa de Mihai Flamaropol, carte aparuta la editura Sport-Turism in 1981. Mai sunt unele greseli prin unele locuri, dar povestea merita citita.

Înainte de declanşarea celui de al doilea război mondial, mai precis intre anii 1935-1938, la noi în ţară au evoluat trei jucători de hochei canadieni. Au activat jucători ori antrenori, la echipa bucureşteană „Telefon Club". Unul dintre ei, Bill Watters, a lăsat o impresie de neşters, remarcîndu-se ca un virtuoz diriguitor al crosei şi pucului. A venit în România spre sfîrşitul toamnei 1935. Era vremea cînd scriitorul acestor amintiri, alături de alţii, copii de aceeaşi vîrstă, începuse să joace hochei pe lacul îngheţat al Cişmigiului. Aici, intrarea costa numai doi lei, iar noi, aproape toţi, locuiam în preajma parcului. Ceva mai încolo, pe patinoarul cu gheaţă artificială Oteteleşanu, inaugurat cu numai un an in urmă, patina protipendada capitalei.

La Oteteleşanu, preţul unui bilet era piperat : 10 lei. De aceea, nu-mi permiteam luxul să patinez pe gheaţa de aici, decît duminica, sprijinit de tatăl meu, căruia îi promiteam solemn că, dacă mă lasă şi dacă mă „subvenţionează", voi lua note bune la şcoală. Aşa, cu ambiţie, patinam de la ora 15 pînă pe la ora 21, cînd eram evacuat, împreună cu alţii, fiindcă începeau partidele de hochei.
Pe terenul de gheaţă artificială aveau loc meciurile dintre cele două echipe rivale ale Bucureştiului, „Telefon-Club" şi „HC Bragadiru", dar şi jocurile acestora cu formaţiile din Miercurea Ciuc, Cernăuţi, Cluj sau Tîrgu Mureş, pe care noi, zgîmboii sportului, le urmăream cu nesaţ prin crăpăturile gardului de lemn ce împrejmuia patinoarul. În gardul acesta foarte înalt — cum apărea el în imaginaţia mea de copil — descoperisem o crăpătură, în care l-am zărit, pentru întîia oară, pe canadianul Bill Watters la un antrenament. L-am urmărit apoi chiar de-a lungul unui meci întreg. Mi-a plăcut mult. Numai aşa îmi explic de ce şi acum, după atîţia ani, revăd adeseori, ca pe un ecran invizibil, faze din jocul său spectaculos. Dar îmi amintesc, totodată, că în presa sportivă a vremii, pe care o citeam cu aviditate, apăreau articole, reportaje şi interviuri cu şi despre jucătorul Bill Watters, ca şi despre reprezentativa de hochei a Canadei, în legătură cu care se crease un veritabil mit.

Mai tîrziu, după vreo patru-cinci ani, cînd am fost promovat în prima echipă a „Telefon-Clubului" şi am jucat alături de Sandi Botez, Costi Tico, Giuliano Dopperi. Bob Petrovici, Mircea Raţiu, Eduard Pană, Hugo Preis, foşti coechipieri ai lui Bill Watters, demonul curiozităţii m-a împins să caut amănunte despre viaţa lui. Ce am aflat atunci s-a păstrat, printr-o ciudata întîmplare, aproape neşters în memoria mea. Convins că cele ştiute de mine vor interesa pe pasionaţii sportului, încerc să le povestesc în paginile ce urmează.

În anul 1932, cînd s-a inaugurat patinoarul artificial Oteteleşanu, pe strada cu acelaşi nume, echipa „Tenis Clubului Român" — deseori cîştigătoare a campionatului ţării — din lipsă de fonduri, era în pragul dizolvării. Ingenioşi, doi jucători ai T.C.R.-ului, Alexandru Botez şi Riri Aslan, aflînd că la societatea pe acţiuni a telefoanelor funcţiona, ca director, un american, cîndva el însuşi hocheist — Bobby Tucker —, au recurs la o stratagemă: l-au convins să înfiinţeze o formaţie de hochei cu numele întreprinderii, echipă din e să facă şi el parte. Planul a reuşit, fiindcă directorul era un veleitar, ros de ambiţii şi grandomanie. Aşa a luat naştere echipa de hochei a Telefoanelor, care a inclus pe cei mai buni jucători ai „Tenis Clubului", la care s-au adăugat şi alţii, aduşi din ţară şi angajaţi ca salariaţi ai Societăţii de telefoane. Cu o asemenea echipă valoroasă, în care doar Bobby Tucker juca slab, proaspăta formaţie a devenit campioana ţării doi ani consecutivi. Curînd s-a ridicat şi problema aducerii unui canadian, circumstanţă favorizată şi de o hotărîre a Ligii Europene de Hochei (forul internaţional) care — în dorinţa de a dezvolta acest sport şi pe bâtrînul nostru continent — obliga echipele participante la trofeu să aibă în componenţa lor cel puţin un hocheist din Canada. Fără prezenţa în echipele din diferitele ţări a unui asemenea jucător, conform regulamentului Ligii, acestea nu puteau participa la marea competiţie.
„Telefon-Club" a luat legătura, pe calea undelor, cu federaţia canadiană de specialitate. Aceasta a informat că este gata să trimită un jucător în România, cu condiţia să i se asigure o salarizare lunară de 20 000 lei. Suma a părut exorbitantă, mai ales cînd a fost raportată li salariul unui slujbaş de stat: între 2 000 şi 3 000 de lei lunar.
Tucker, abil şi înţelegător, a reuşit să obţină din bugetul societăţii, care avea şi capital american, fondul necesar salarizării canadianului. La răspunsul afirmativ al românilor, federaţia canadiană a comunicat că la 1 decembrie va sosi la Bucureşti Bill Watters...

Ştirea s-a răspîndit cu viteza fulgerului în redacţiile ziarelor din strada Sărindar, ca şi cafenelele urbei lui Bucur. De îndată, reporterii, în goană după o „veste-trăsnet”, asaltară cu întrebări iscoditoare pe Botez şi pe Aslan : „Cine e noua vedetă ?” „Ce culoare au ochii lui ?” „Dacă nu-i căsătorit cu vreo artistă de la Hollywood ?” „Dacă a fost implicat in marele scandal de la bursa din Montreal ?”. Spre marea decepţie a gazetarilor, Botez şi Aslan nu puteau să le spună decît că Bill Watters este un sportiv profesionist din Canada ! Aşa încît, în absenţa altor date, ziarele publicau informaţii despre clasamentele europene şi mondiale, regulamente ale jocului pe gheaţă şi chiar articole în chenar despre echipa reprezentativă a Canadei, care, anual, cucerea titlul de campioană mondială cu o echipă de amatori. În acest context, venirea în ţara noastră a unui jucător din Liga I profesionistă(NHL) constituia un motiv in plus de atracţie. Prin noua achiziţie, scriau gazetarii sportivi ai vremii, hocheiul românesc, situat pînă atunci mereu la periferia clasamentelor internaţionale, va fi ridicat la un nivel superior.

Cind din vagonul de dormit al Orient-Expresului a coborît pe peronul gării de Nord, Bill Watters, cei ce veniseră să-l întîmpine nu au crezut că el este canadianul aşteptat ca un star de cinematograf. Omul din faţa lor, mic de statură, în mînă cu o umbrelă şi o servietă mică, neagră, semănînd cu un personaj interpretat de Charlot, nu corespundea fizic cu imaginea apriorică a unui „profi" din Canada, nici cu aceea din descrierile gazetarilor, care îl prezentaseră ca pe un Hercule cu patine în picioare. Şi totuşi, noul sosit trebuia să faciliteze echipei „Telefon-Club" o comportare de prestigiu in Cupa Europei şi, pe deasupra, sâ-i asigure păstrarea mult rîvnitului titlu de campioană ţarii. Canadianul s-a prezentat simplu :
— Sînt Bill Watters ! Probabil că pe mine mă aşteptaţi. Mi-e frig şi doresc să beau ceva „tare".
În restaurantul Gării de Nord, după ce a dat peste cap o „cinzeacă" de rom, care parcă îl mai dezmorţise, a răspuns la întrebările ziariştilor.

Deplasarea din Canada spre România i s-a părut o adevărată expediţie. De la Ottawa la Boston a călătorit cu trenul. Apoi, împreună cu încă doi compatrioţi, care aveau contracte pentru alte cluburi europene, îmbarcat pe vaporul „Duchesse of Athol". După traversarea apelor înspumate ale Atlanticului, a debarcat Liverpool. De aici, cu trenul, a ajuns in capitala Marii Britanii. La Londra s-a îmbarcat pe un alt vapor şi Canalul Minecii. În Hamburg, în timp ce aştepta trenul ce urma să-l aducă la Viena, un hoţ i-a furat geamantanul cu îmbrăcămintea obişnuită şi cu echipamentul de hochei. Uşurat de voluminoasa valiză de voiaj, trist dar cu o licărire de speranţă în suflet, a călătorit pînă în oraşul lui Johann Strauss, unde s-a despărţit de compatrioţii săi. Astfel, după 10 zile de drum cu destule peripeţii, a putut să coboare în Gara de Nord, pe o vreme umedă şi rece, încît simţea cum îl pătrunde frigul pînă în măduva oaselor...
Bill vorbea curgător. Vocea lui limpede semăna cu apa unui izvor de munte. Se spovedea celor de faţă ca unor vechi cunoştinţe. Povestea că oraşul său natal era chiar capitala ţării, Ottawa. Tatăl său, englez emigrant, se căsătorise cu o indiancă din statul Ontario. Bill începuse să joace hochei de mic copil. La 18 ani a debutat la „Hull Volants”, unde a jucat mai mulţi ani. Pe urmă, ca toţi profesioniştii, a fost obligat să colinde cluburile, pe baza contractelor mai mult sau mai puţin avantajoase. Pînă la cei 36 de ani, pe care-i avea, „poposise" la cîteva echipe din Liga I din oraşe ca Montreal, Boston, Chicago, New York sau Philadelphia. În lipsa unui contract — ultimul, cu „Chicago Black Hawks", fiindu-i expirat şi neprelungit — acceptase cferta de a veni în România.

— Trebuie să ciştig bani ca să-mi întreţin familia ! a răspuns el uneia dintre întrebările adresate. De aceea mai joc !
După ce s-a destăinuit astfel, sincer şi firesc, Bill Watters a fost condus la hotelul Esplanade, unde i se rezervase o cameră pentru întregul sezon. Seara a efectuat primul antrenament cu echipa „Telefon-Club".

Era ora 21, dar iubitorii hocheiului, care aflaseră de venirea canadianului, au fost prezenţi la Oteteleşanu, în frunte cu oficialii federaţiei, cu gazetarii şi jucătorii celorlalte echipe. Spre surprinderea celor din jur, după ce s-a echipat în vestiar, Bill a trecut pe la bufetul patinoarului şi, înainte de a intra pe gheaţă, a dat pe gît un pahar de rom. Apoi, alunecînd ca un dansator pe patine, a impresionat prin eleganţa stilului şi siguranţa echilibrului. La un semn al său, jucătorii bucureşteni îl urmară în şir indian. Cînd Bill Watters a intensificat ritmul, într-o coregrafie furtunoasă, noii săi elevi nu l-au mai putut prinde din urmă. Pe gheaţa, statura lui mijlocie parcă se multiplica. Jongla cu pucul şi eu crosa într-o viteză uimitoare, care dovedea experienţa unui jucător de mare clasă. Şuta la poartă din încheietura braţului, din toate poziţiile, numai pe jos, „razant" cu platoul de gheaţă.

Primul antrenament a spulberat toate temerile neexprimate în clipa apariţiei canadianului pe peronul Gării de Nord. Se bucurau, mai cu seamă, Aslan şi Botez. Pe feţele lor se observa, parca, emoţia sentimentului de fericire neprefăcută. A doua zi dimineaţa, la patinoar, cînd a aflat că .„Telefon-Club" nu poate face antrenament, Bill Watters, revoltat, a spus :
— În Canada lucrăm cinci-şase ceasuri în fiecare zi. Aici, numai cu trei antrenamente pe săptămînă, şi acestea de cîte o oră fiecare, nu vom reuşi să facem o treabă ca lumea !
I s-a explicat că direcţia patinoarului, la cererea federaţiei de hochei, acceptase cu greu, contra sumei de 200 lei „per ceas", să-l închirieze de trei ori pe săptămînă, după ora 21. Asta pentru că, pe acelaşi teren se antrena, ori juca, şi cealaltă echipă de hochei a Bucureştiului : „HC Bragadiru". Canadianul, surprins de o asemenea stare de lucruri, a pledat, în continuare, pentru antrenamente zilnice. Ca un fel de prolog la partidele din Cupa Europei, pe care echipa „Telefon-Club" urma să le joace în deplasare, a fost invitată în capitala ţării noastre, pentru un joc amical, campioana Poloniei, puternica echipă „Czarny", renumită în acea vreme pe întregul continent european.

Meciul s-a disputat la 6 decembrie 1935. Pe străzi, fulgii de nea făceau piruete aeriene şi începuse să miroasă a stafide, a alune coapte şi a răşină de brad. Preţul unui bilet la partida dintre ,,Telefon-Club" şi „Czarny" se fixase la o sută de lei. De trei ori mai mare decît la alte jocuri internaţionale! Totuşi, cele 1 500 de bilete (capacitatea maximă a micului patinoar) au fost vîndute cu mai multe zile înainte de meci. Asistenţa reunise elita sportului, dar din ea n-au lipsit şi „numerele de atracţie", en vogue în acea epocă : „vedetele” fotbalului bucureştean sau Gogea Mitu, purtat de mină de managerul său, Umberto Lancia, ca un fel de Moş Martin într-o arenă de circ. Interesul rămînea însă — fără îndoială — pentru evoluţia canadianului de la „Telefon-Club".

Meciul, aprig disputat, a fost presărat cu multe durităţi, dar, prin dinamismul său, a plăcut. Rezultatul egal, de 3 la 3, a echivalat cu un succes pentru bucureşteni, datorat, în bună parte, jocului de înaltă factură al lui Bill Watters, care, după o cursă spectaculoasă printre apărătorii polonezi, a înscris golul egalizator.
Tîrziu, aproape de miezul nopţii, cîţiva ziarişti l-au vizitat pe canadian la hotel. Bill i-a primit în camera lui şi, ca un veritabil amfitrion, a deschis dulapul şi le-a oferit băuturi din „colecţia" pe care şi-o adunase. El a băut un pahar de vin de Tîrnave.

— Jucătorii români, deşi au talent, nu pot progresa, deoarece se antrenează prea puţin, a declarat el ziariştilor. Talentul trebuie cultivat printr-o muncă perseverentă. Or, condiţiile în care vă antrenaţi voi, românii, nu sînt, de fapt, condiţii. Noi, canadienii, avem hocheiul în sînge. Dar, ca să fim buni în competiţii, ne antrenăm, nu glumă! Din păcate, de cînd activez ca profesionist, eu am avut peste 30 de accidente, la faţă, la braţe şi la picioare, unde am foarte multe sechele traumatice. Cea mai gravă urmă a acestor accidente este fractura claviculei drepte cu entorsa umărului; ea recidivează foarte des şi-mi dă mari dureri. În hocheiul profesionist se joacă dur. Foarte dur. De aceea, numai puţini reuşesc să reziste şi să joace pînă la vîrsta mea. Eu aş putea spune că am scăpat destul de uşor, cu toate că, deseori, cînd timpul este umed, mă mai chinuie durerile. Iată de ce, înainte de a intra pe gheaţă, beau — ca să-mi încălzesc articulaţia — 50 de grame de alcool...

(n.e. Tine-ti minte aceasta declaratie !)

Peste cîteva zile, la jumătatea lunii decembrie, echipa „Telefon-Club" a susţinut, în deplasare, primele jocuri din cadrul Cupei Europei. Rezultatele au fost următoarele : la Praga, 2-2, cu „Rapid" ; la Viena, 0-0, cu echipa „E.K.E." ; la Budapesta, 2-3, cu echipa „B.K.E.". Presa noastră califica rezultatele ca fiind excepţionale. „Telefon-Clubul" devenise astfel favorită în grupa a II-a, din care făcea parte, pe o prognoză elementară : jocurile din retur se disputau la Bucureşti, unde 3 victorii i-ar mai fi adus 6 puncte şi, poate, s-ar fi situat pe primul loc. În partidele disputate în deplasare, Bill Watters s-a dovedit a fi cel mai bun canadian dintre toţi compatrioţii săi care jucau în echipe străine. El a fost pilonul de bază al apărării bucureştene. Body-cek-urile sale — arma principală cu care îi stopa pe adversari — au avut mare succes. Contraatacurile lui, rapide şi surprinzătoare, au produs panică în rîndurile adversarilor. Cei care l-au urmărit, l-au admirat, iar presa de pretutindeni l-a elogiat aproape fără nici o rezervă.
Returul Cupei Europei a fost aşteptat de bucureşteni cu multă nerăbdare. S-a întâmplat însă că, în preajma acestor jocuri pe Oteteleşanu, la un antrenament, Bill Watters s-a lovit la umărul drept. Recidiva 1-a obligat să se retragă din activitate timp de 20 de zile. Accidentul lui i-a întristat pe toţi jucătorii români, căci ei prevedeau consecinţele absenţei sale din echipă.
Într-adevăr, echipa „Telefon-Club", lipsită de aportul lui Bill, s-a comportat lamentabil. A pierdut la Bucureşti toate întîlnirile din returul Cupei! „Rapid" a învins-o cu 3—0, „E.K.E." cu 6 la 0, iar „B.K.E." cu 2 la 1.
Aşadar, absenţa canadianului s-a resimţit din plin. Ca o consecinţă a jocurilor proaste, pe teren propriu, Federaţia română de hochei a hotărît ca lotul reprezentativ al ţării să nu mai facă deplasarea la Olimpiada de iarnă din anul 1936, disputată la Garmisch Partenkirchen! Mai tîrziu s-a aflat că mai există şi un alt motiv : nu se găseau banii necesari pentru deplasarea în Bavaria.
După refacerea canadianului, formaţia „Telefon-Club"-ului a fost invitată să joace două partide la Berlin Împotriva echipei olimpice a Germaniei, aspirantă la o medalie a Jocurilor Olimpice. Bucureştenii au reuşit două victorii senzaţionale : 3-2 şi 2-1. Meciurile s-au disputat pe patinoarul acoperit „Sport Palast", în faţa unor tribune arhipline, cu 10 000 de spectatori, care au aplaudat victoriile noastre şi, mai ales, fazele de mare artă şi rapiditate create prin contraatacurile lui Bill Watters.
În urma acestui succes de răsunet, în jurul echipei din Palatul Telefoanelor parcă dansa, din nou, primăvara unor speranţe. Reîntorşi în patrie, jucătorii au început să se pregătească pentru turneul final al campionatului naţional, la care, ca deţinătoare a titlului, participa din oficiu. În acest scop, într-un meci amical cu reprezentativa Varşoviei (de fapt, a Poloniei) echipa Bucureştiului a reuşit o nouă victorie : 2 la 0. Bill a jucat bine şi a înscris un gol.
Jucătorii români au sperat, după acest meci, că Federaţia va reveni asupra deciziei sale. Speranţă zadarnică... Zarurile erau aruncate de mult şi în chip iremediabil. 

Cînd a început campionatul naţional, Bill era antrenor fără să aibă drept de joc. Fără aportul lui, echipa „Telefon-Club"-ului a fost înfrîntă de vechea sa rivală „HC Bragadiru" cu 2-0. Aşa, derbyul campionatului s-a disputat între formaţia „HC Bragadiru", condusă de Bîzu Cantacuzino, şi echipa „Dragoş Vodă" din Cernăuţi. Bucureştenii au învins cu 2-0, cîştigînd mult disputatul trofeu ; „Telefon-Club" s-a clasat pe locul al treilea.
Bill a fost supărat de acest declin al telefoniştilor. De aceea şi-a făcut geamantanul şi, luîndu-şi rămas bun de la toţi cei care îl îndrăgiseră, a părăsit ţara. Sezonul hocheiului românesc îşi trăgea cortina, în timp ce Olimpiada de la Garmisch se desfăşura cu „brio". Era sfîrşitul lui februarie 1936. În Bucureşti, zăpezile se topiseră sub razele unei primăveri violente. Frumoasele ţigănci vindeau, la răspîntii, albăstrele şi ghiocei.
Patinoarul Oteteleşanu nu mai renta. Ca urmare, patronii au dat ordin „să se oprească motoarele”. Se încheia un capitol din viaţa hocheiului bucureştean.
In sezonul următor (1936—1937), cu toate insistenţele celor doi conducători efectivi ai echipei „Telefon-Club", Aslan şi Botez, Bill Watters nu s-a întors în România. A venit, în schimb, un alt canadian, Francis Quinn, care era o simplă umbră — şi aceea palidă — a talentatului Bill. In sezonul 1937—1938 a fost achiziţionat canadianul de origină română, Bud Hugaru, care a avut dreptul să joace în echipa României la Campionatul Mondial de la Praga din 1938, dar fără folos, fiindcă în grupa a II-a, din care făceam parte, ne-am clasat pe ultimul loc. N-am mai participat nici măcar la „turneul de consolare".

Trecuseră exact 30 de ani. La Viena, selecţionata României, prezentă în grupa de mijloc, B, a Campionatului mondial de hochei, a repurtat numeroase succese, învingînd echipele Elveţiei, Italiei, Ungariei şi Iugoslaviei, terminînd neînvinsă acest turneu de prestigiu.
Tehnicienii canadieni aflaţi în tribunele patinoarului din Viena au apreciat frumoasa noastră comportare şi ne-au invitat în perioada 1-22 decembrie 1967 în Canada, pentru un turneu de unsprezece jocuri, din care două cu reprezentativa de amatori a Canadei.
După ce am traversat Oceanul —pe ruta Frankfurt - Glasgow — Gander — am ajuns în insula New-Foundland. La St. John am susţinut prima întîlnire. Am colindat apoi — în acel început de iarnă dulce — multe oraşe pentru a ne întîlni cu diferitele echipe, care se angajaseră să joace cu noi. Am reuşit, în ţara frunzelor de arţar, să obţinem rezultate onorabile. Din zece jocuri, am cîştigat cinci, am pierdut patru, iar unul s-a încheiat la egalitate. Presa a elogiat jocul nostru combinativ, fără durităţi şi totuşi eficace. Televiziunea şi radioul au anunţat pretutindeni rezultatele acestor meciuri, pentru că pînă atunci în Canada nu se ştia nimic despre hocheiul românesc.
Turneul urma să se încheie în capitala ţării gazdă, unde trebuia să ne confruntăm forţele împotriva selecţionatei amatoare de West.
Ne aflam la Ottawa pentru această ultimă partidă, cînd, în garderobă, a intrat un bărbat în vîrstă, cu părul argintiu, îmbrăcat într-un raglan negru, încins cu un cordon. îşi arunca privirile prin toate ungherele, căutînd parcă să recunoască pe cineva.
S-a adresat doctorului Iliescu, medicul echipei :

— I am Bill Watters !
Auzindu-1 vorbind, am tresărit : în faţa mea stătea, în carne şi oase, fosta vedetă canadiană a Bucureştiului din anotimpul copilăriei mele de mult trecute. Gîtuit de emoţie, m-am dus lîngă el şi i-am spus că-1 recunosc, că nu l-am uitat, că el a fost unul din idolii anilor cînd eu abia învăţam să ţin în mînă o crosă.
Bill Watters m-a privit lung, atent. Parcă vroia să-şi amintească dacă nu m-a întîlnit vreodată pe străzile Bucureştiului. Dar n-avea cum să-i răsară în memorie chipul meu. Îl văzusem doar de la distanţă, mai mult prin gaura din gardul patinoarului Oteteleşanu.
După o clipă de tăcere, m-a întrebat :
— Dumneavoastră sînteţi antrenorul echipei ?
— Da ! i-am răspuns.
— Vă felicit sincer pentru jocul băieţilor şi vă urez tuturor succes !
Mi-a întins apoi mîna, pe care i-am strîns-o cu emoţie.
— Să ştiţi, a continuat Bill Watters, că pentru România păstrez sentimente deosebite.
Cînd îmi vorbea, sub povara amintirilor, ochii îi străluceau de bucurie. Eu mă uitam la el, tăcut, neîndrăznind să-i tulbur clipa aceea de reverie. Numai în gînd mi-am şoptit, repetîndu-l, celebrul vers al lui Horaţiu : Fugit ireparabile tempus...