PowerPlay Журнал

Stii tu cum s-a nascut hocheiul la Miercurea Ciuc ? Era intrebarea adresata lui Mihai Flamaropol de catre Ludovic Vakar.

Nu i-am raspuns întrebarii atunci, în seara aceea de dupa meci. Eram mîhnit de înfrîngerea noastra si nu puteam, oricît m-as fi straduit, sa-mi adun gîndurile, sa recompun, într-o secventa cît de cît închegata, cunostintele despre istoria hocheiului din orasul harghitean. Dar nu i-am raspuns si din alt motiv: întelesesem sensul exact al întrebarii si dispozitia spre destainuiri a veteranului. Asa ca, pe baza întelegerii dintre noi, stabilita chiar pe loc, trebuia sa ne întîlnim în zilele urmatoare, sa stam de vorba...

L-am vizitat la domiciliu. Locuia într-o casa frumoasa, zidita într-un stil specific veacului trecut, ridata de scurgerea vremii, asezata peste drum de vechea cetate în care acum este amenajat un muzeu.

„Lajos-baci" — asa i-am spus noi, hocheistii, întotdeauna — a început sa-mi povesteasca, cu un mestesug de narator înnascut, cum au reusit ei, cei din Miercurea Ciuc, sa înjghebeze prima lor echipa.

Foto. De la stanga la dreapta: Miklós Gyula, Vákár Lajos, Bedő Ákos, Dóczy János, Schmidt Béla, Löffler Aurél, Czáka István.

„...Patinajul se practica pe meleagurile noastre înca de la mijlocul secolului trecut. Clubul de patinaj dateaza, dupa hrisoave, din anul 1870. Patinoarul se gasea amplasat în spatele sinagogii, pe strada Florilor. Era un teren plat, îngradit. Cred ca tu n-ai apucat sa-1 vezi. Uneori era inundat de apa unui pîrîu. Patinam de copil, alaturi de altii mai în vîrsta.

In noiembrie 1928, pe cînd ne aflam la patinoar, Doczi — portarul de mai tîrziu al echipei — ne-a adus o veste îmbucuratoare : la cinematograful din oras rula, înaintea unui film artistic de lung-metraj, un jurnal în care se prezenta desfasurarea meciului de hochei dintre echipele Canadei si Austriei, pelicula realizata la Viena. „Jurnalul” ne-a fascinat. în zilele ce au urmat ne-am dus din nou la cinematograf, ca sa revedem secventele din acest joc de barbatie, arta si rapiditate. Am memorat, atît cît am reusit s-o facem, felul cum era amenajat terenul, cum aratau crosele si cum dirijau jucatorii pucul. Ne-a uimit, mai cu seama, dimensiunea extrem de redusa a portilor. Entuziasmul putea face si minuni la vîrsta noastra de atunci. De acest miracol de-abia acum îmi dau seama. Aveam 18 ani. Si cînd ai acesti ani, te simti mai indraznet si mai întreprinzator. Hotarîrile planuite se realizeaza mai usor, iar obstacolele sînt depasite chiar cu sacrificii. Renuntarea si deceptia parca nu fac parte din dictionarele tineretii. Oricum, nu faceau parte din felul nostru de a gîndi.

Eram opt tineri care patinam destul de bine: Schmidt, Doczi, Csaka, Bedo, Loffler, Csaszar, Sprencz si subsemnatul. Am alcatuit prima echipa de hochei din oras. I-am dat numele de „Clubul de patinaj — Miercurea Ciuc", ca sa pastram o traditie, dar, mai ales — de ce n-as fi sincer ? — cu scopul si speranta ca vom fi sprijiniti material de conducatorii clubului. Am conceput si un „plan de bataie", cu puncte de prioritate. Mai întîi trebuia sa aflam exact ce este hocheiul. Am apelat, în acest scop, la avocatul Balogh, care, consultînd cîteva dictionare, ca sa fie cît mai lamuritor, ne-a explicat ca jocul pe gheata este originar din Canada si ne-a vorbit despre puc si crosa. La punctul doi al planului nostru figura o clauza mai dificila, procurarea echipamentului. La Brasov, o crosa costa pe atunci 500 de lei. Suma ni se parea exorbitanta. Salariul lunar al unui inspector financiar ora de 1 500. Am încercat, prin intermediul Irinei Adler (proprietara drogheriei din Miercurea Ciuc), despre care se zvonise ca are „relatii comerciale" si dincolo de hotare, sa ne procuram crose din import, la un pret mai accesibil. Dar deceptie ! Pentru o crosa (C.C.M. extra special Gold, de la Viena) ni s-au pretins 750 de lei ! Nici unul dintre noi nu era rentier. Aveam venituri modeste. Sprencz era sofer. Csaszar si Loffler erau niste bieti tehnicieni. Csaka macelar. Ceilalti eram elevi. Toti între 18 si 23 de ani.

Cu toate greutatile, ne-am propus sa rezolvam, cu orice pret, problema achizitionarii de crose si tricouri. Dar cum ? Solutia era una singura : cei ce aveau, cît de cît, o situatie mai buna, trebuia sa vindem din agoniseala noastra. Asa se face ca Bedo si-a vîndut vaca. Doczi, Schmidt si eu mine, cîte un porc. Ne-a ajutat, ca intermediar, macelarul Csaka. In acest conditii, ne-am cumparat crose si tricouri, jambiere (de fotbal !), doua porti de lemn cu plase si sîrma si am început primele antrenamente. Am anuntat si în presa formarea echipei de hochei. Ca urmare, în luna ianuarie, anul 1929, am primit, telefonic, o invitatie de la „Tennis Club Român" din Bucuresti, pentru un meci pe terenul de la Sinaia. Era si o partida de prestigiu, dar si un voiaj într-o statiune balneoclimatica renumita. Ne-am deplasat, cu trenul, chiar în ziua cînd urma sa aiba loc meciul, care se desfasura pe terenul de tenis, amenajat ad-hoc în patinoar, cu tribune si banci de lemn. Arbitru era Dimitrie Danielopol. Fata de echipamentul bucurestenilor, al nostru stralucea prin improvizatie si prin combinatii ridicole: purtam chiloti necaptusiti, jambiere bune pentru jocul cu balonul rotund, genunchiere de portar de fotbal si ghete cu patine joase, din cele folosite pentru patinaj artistic. Tricourile, în schimb, erau frumoase, de culoare albastru-închis si erau înviorate de o dunga mai deschisa, ca un crîmpei de cer senin. S-a petrecut însa atunci si o întîmplare tragi-comica : portarul echipei noastre, Doczi, nu stia pur si simplu cum sa se echipeze. Danielopol, arbitru, cînd l-a vazut în ce dilema se afla, acolo la vestiarul în care ne îmbracam pentru joc, a rîs. Apoi, ca sa-si repare izbucnirea lipsita de tact, s-a apropiat de el si l-a ajutat sa se îmbrace; i-a asezat pe piept un cojoc întors, peste care i-a tras tricoul, iar ca aparatori i-a pus doua bucati de pîsla prinse cu elastice de picioare; în locul chilotilor captusiti, i-a dat o pereche de pantaloni cazoni; manusile erau obsinuite.

Echipa „T.C.R.-ului era compusa din jucatori renumiti în acea vreme : Mircea Ratiu, Henry Aslan, Nicu Polizu, Constantin Tico, Alexandru Botez, Ion Cantemir, Alexandru Papana si Alexandru Peretz. Bîzu Cantacuzino, întors de curînd din cantoanele elvetiene, unde învatase sa joace hochei, cînd a vazut cum sîntem echipati, ca niste copii de bogdaproste, si-a zis în sinea lui : „Astia nu-s adversari, ci victime !" De aceea, a renuntat sa mai joace cu „pricajitii" de la Miercurea Ciuc. Atitudinea lui ne-a stîrnit orgoliile, voiam sa demonstram ca nu echipamentul conteaza, ca un joc bun e mai presus de echipament. în parte, am si dovedit acest lucru adversarilor : în primele doua reprize, rezultatul a fost egal, zero la zero. Schmidt si Csaka au facut minuni în aparare. Un zid greu de trecut. Amîndoi patinau excelent, încît, doua reprize, bucurestenii n-au putut sa-i depaseasca. Vazind ca gluma se îngroasa cu „echipa de carnaval", Bîzu Cantacuzino a coborît din tribuna, s-a echipat si a aparut, in repriza a treia, în rîndurile T.C.R.-istilor. El a înscris toate cele 6 goluri. Noi n-am reusit sa înscriem nici macar golul de onoare. Dupa meci, am aflat ca Bîzu Cantacuzino facuse parte, în Elvetia, din echipa „H.C. Rosey" din oraselul Rolle.

In legatura cu aceasta partida, am uitat sa-ti vorbesc despre un „intermezzo" hazliu. Noi plecasem de la Ciuc fara sa cunoastem regulamentul jocului. Nu-mi aduc aminte cine ne-a spus ca daca un jucator cade pe gheata este eliminat pentru doua minute. In consecinta, la Sinaia, am aplicat din plin aceasta regula. Cînd jocul era mai aprins, pe rînd, fiecare din noi, cum îsi pierdea echilibrul, imediat parasea automat gheata, pentru doua minute. Arbitrul partidei ne-a privit la început mirat crezînd ca e vorba de o schimbare de jucatori. La pauza, ne-a întrebat fara menajamente : „De ce jucati mereu cu un jucator în minus?” Loffler i-a replicat simplu : „Pai, asa-i regulamentul. Cine cade, pleaca doua minute de pe gheata”. Danielopol, rîzînd, ne-a întrebat la rîndul lui : ,,Care regulament ? Ca în al meu, care este cel oficial, nu este mentionat asa ceva"... Ne-am convins de acest adevar numai cînd am vazut ca regulamentul nu continea paragraful de care noi, ignoranti cum eram, încercam sa beneficiem. Asa s-a sfîrsit primul nostru meci în deplasare, dupa ce, cu sacrificii, înfiintasem echipa de hochei...”

Intîlnirile cu Ludovic Vakar m-au facut sa evoc în memorie drumul parcurs de pionierii acestui sport pîna la stadiul lui actual.

Dupa 50 de ani de activitate, orasul de la poalele Harghitei a ramas o permanenta pepiniera pentru lotul reprezentativ de hochei. Echipa din Ciuc a cîstigat, de mai multe ori, titlul de campioana a tarii. Jucatorii ei, din trecut si de azi, în frunte cu Vakar, Sprencz, Varga, Csaka, Szabo Stefan, Takacs, Biro, Andrei, fratii Szabo, Ferencz, Foclor, Antal, Gal, au stralucit ca niste stele pe firmamentul hocheiului pe gheata. In prezent, în oras, sute de copii merg de la scoala la patinoar si invers, cu ghiozdanele sub brat si cu crosele pe umeri, încrezatori în destinul acestui sport popular. Conditiile de pregatire sînt minunate. Nimeni, în trecut, nici macar nu-si putea imagina cum ar putea arata ele. Ca si celelalte discipline sportive din tara noastra, hocheiului i se acorda toata atentia, pe masura anilor luminosi pe care-i traim. Sînt sigur ca din multimea copiilor pe care îi vad, ori de cîte ori poposesc în Miercurea Ciuc, se vor ridica, macar cîtiva, mari jucatori. Traditia, perseverenta si priceperea existente în orasul de pe malul Oltului superior, sînt convins, nu se vor dezminti nici în viitor. Aceasta este credinta mea, izvorîta dintr-o experienta, as putea spune, de o viata.

Nota: Textul de mai sus e preluat din cartea lui Mihai Flamaropol - "Amintiri din fotbal si hochei".