Revista PowerPlay

Cu câteva ore înainte de încheierea Mondialelor U 20 de la Ufa socotesc că este potrivit să facem o scurtă incursiune în istoria acestei competiţii.
După trei ediţii de probă (1974, 1975, 1976), toate adjudecate de reprezentativa URSS, în anul 1977 a avut loc în Cehoslovacia (în Slovacia de azi, la Banska Bystrica şi Zvolen) prima ediţie a Campionatelor Mondiale de tineret, competiţie rezervată hocheiştilor de 20 de ani şi mai tineri; prima campioană mondială a fost URSS, care a dispus în meciul decisiv de Canada cu 6-4 (după 6-0 în primele 20 de minute). De la învingători au ieşit în evidenţă Vyaceslav Fetisov, Sergey Makarov şi Frolikov, într-o ediţie în care gazdele au ocupat ultima treaptă a podiumului.
Un an mai târziu, în Canada (la Montreal şi Quebec), „big red machine” a repetat performanţa, cu un 5-2 hotărâtor în faţa Suediei; Fetisov şi Makarov au repurtat un nou succes, dar competiţia i-a adus în atenţia specialiştilor atât pe suedezul Mats Naslund, cât şi pe canadianul Wayne Gretzky, medaliat cu bronz şi golgeter al campionatelor.
În 1979, în Suedia, sovieticii i-au devansat în ierarhia finală pe cehoslovaci şi pe amfitrioni, iar în „concertul mondial de valori” au apărut nume precum Kasatonov, Krutov, Gerasimov sau Ryanov.
Ultimul turneu din deceniul al optulea al secolului trecut a însemnat al patrulea succes inseriat pentru URSS; la Helsinki, în meciurile importante, sovieticii au câştigat cu 2-1 atât împotriva gazdelor vicecampioane, cât şi în faţa suedezilor, clasaţi finalmente pe locul al treilea. Krutov, asistat de Igor Larionov, a ridicat aşadar trofeul în detrimentul finlandezului Kurri sau suedezului Hakan Loob.
Cele patru succese ale URSS i-au adus în prim plan pe Fetisov, Kasatonov, Krutov, Larionov şi Makarov, practic coloana vertebrală a trupei cu care binecunoscutul Viktor Tikhonov a deţinut supremaţia mondială în deceniul 1981-1990.
În 1981, la Fussen (Germania Federală), Nordin, Sundstrom, Lars Eriksson şi ceilalţi suedezi au răsturnat ierarhia şi au câştigat primul titlu pentru ţara lor; Finlanda a fost a doua, iar URSS s-a mulţumit cu bronzul.
În 1982, pe teren propriu, Canada a înregistrat cel dintîi succes, deşi în meci direct a remizat, scor 3-3, cu Cehoslovacia; însă, în cele din urmă (se juca sistem turneu), Moffat, Eakin; Habscheid, Moller ş.a. au obţinut aurul, iar Vladimir Ruzicka şi colegii s-au consolat cu argintul. Finlanda a fost pe trei, iar URSS, în premieră, nu a urcat pe podium.
În 1983, la Leningrad, URSS a câştigat toate meciurile (4-3 în decisiv cu Cehoslovacia), iar Byakin, Volgin ori Starkov au readus marea putere de la Răsărit în fruntea ierarhiei; Cehoslovacia lui Dominik Hasek a fost a doua, iar Canada lui Mario Lemieux a treia.
În anul următor, în Suedia, sovieticii şi-au apărat titlul, în faţa Finlandei şi Cehoslovaciei; între remarcaţii turneului s-au aflat campionii Gusarov, Borschevsky, Chernykh, vicecampionul Helminen (golgeterul competiţiei cu 24 de puncte!), dar şi cehul Rosol.
În 1985, la Helsinki, Canada s-a impus la golaveraj în faţa Cehoslovaciei, URSS obţinînd bronzul; au ieşit la rampă canadienii Dallas şi Bradlez, cehul Pivonka, rusul Tatarinov.
În 1986, în Canada, URSS a prezentat o echipă foarte bună, care s-a impus în faţa puterilor de peste Ocean – Canada a fost a doua, iar reprezentativa Statelor Unite a fost a treia; poarta sovieticilor a fost apărată de Evgeny Belosheykin („Evgeny The Great” ori „The Next Tretyak” în aprecierilor specialiştilor), cel care s-a sinucis în 1999, la Sankt Petersburg, în împrejurări neclare. Avea doar 33 de ani; între campioni s-au mai aflat Tatarinov, Vyazmikin şi Kamensky.
Ediţia din 1987 (Piestany, în Slovacia de astăzi) a fost adjudecată de Finlanda lui Ojanen, în detrimentul gazdelor (Latal) şi Suediei (Dahlen); campionatul a fost marcat de bătaia din meciul Canada-URSS, care a condus la oprirea meciului şi la descalificarea celor două reprezentative. Evenimentele s-au derulat în repriza secundă (era 4-2 pentru canadieni) şi au fost aprinse de Evgeny Davydov, care a uitat de orice dâră de fair-play şi a sărit de pe bancă pentru a-i lovi pe adversari. Au (mai) luat parte la amintita bătaie, între alţii, Kostichkin, Fleury, Zelepukin, Shanahan, Keane, Sergey Fyodorov ori Alexander Galchenyuk senior (tatăl atacantului din actuala echipă a Statelor Unite evolua, desigur, pentru URSS), pentru a-i aminti pe câţiva dintre cei care au făcut carieră în sportul cu crosa şi pucul.

În 1988, Canada a fost prima în competiţia organizată la Moscova, cu un 3-2 în meciul decisiv cu URSS; Fleury a triumfat în faţa lui Mogilny (altfel, golgetrtul întrecerii), iar Finlanda a colectat medalia de bronz.
În 1989, în Statele Unite, URSS s-a revanşat graţie prestaţiilor foarte bune ale lui Pavel Bure, Alexander Mogilny şi Sergey Fyodorov (al treilea Mondial U 20 a fost cel norocos pentru cel care a făcut carieră în tricoul lui RedWings); pe 2 a fost Suedia, iar pe 3 Cehoslovacia.
În 1990, iarăşi la Helsinki, Canada a triumfat împotriva URSS şi a Cehoslovaciei, cea din urmă echipă avîndu-l în componenţă pe Jaromir Jagr.
În 1991, în propiul fief, Canada lui Lindros a fost mai bună decât URSS şi Cehoslovacia; un an mai târziu, în Germania, campioană a devenit CSI (Comunitatea Statelor Independente, succesoarea temporară, pe plan sportiv, a defunctei URSS), cu Alexei Kovalyov în postură de golgeter. Suedia şi Statele Unite au completat podiumul.
În 1993, în Suedia, Canada lui Legace a obţinut aurul, devansînd Suedia lui Peter Forsberg şi reprezentativa Cehilor şi Slovacilor, cu David Vyborny (viitor multiplu campion mondial de seniori) în prim plan.
Ediţia 1994 de la Ostrava a marcat un nou triumf pentru Canada (Dube, Girard), locurile următoare revenind Suediei (K.Jonsson) şi Rusiei (Valeri Bure). În anul următor, pe propriul teren, Canada şi-a păstrat supremaţia, după un 8-5 în meciul decisiv cu Rusia; au jucat în acea echipă a Canadei Murray, Allison, McCabe sau Daze. Suedia a fost a treia.
În 1996, campionatul a propus pentru prima dată actualul format, cu două grupe a cinci echipe urmate de playoff şi play-out; în Statele Unite a cîştigat tot Canada (Iginla, Theodore), iar podiumul a fost completat de Suedia (M.Nilsson) şi Rusia (Alexei Morozov). Şi în 1997, în Elveţia, Canada a obţinut aurul (Denis, Philips, Thronton), Statele Unite au luat argintul (York, Boucher), iar Rusia a fost a treia (Samsonov).
Supremaţia canadiană a fost întreruptă în 1998; Finlanda (O.Jokinen) s-a impus în faţa propriilor suporteri, după un 2-1 în OT cu Rusia (Andrei Markov). Suedia a fost a treia. În 1999, în Canada, Rusia a repurtat primul succes de la destrămarea sportivă a URSS, cu un 3-2 în OT în faţa Canadei lui Simon Gagne. Decisiv a fost golul lui Artyom Chubarov. Bronzul a revenit, în premieră, Slovaciei.
Ultimul mondial din secolul trecut a fost organizat de Suedia în anul 2000 şi a fost adjudecat de Cehia lui Milan Kraft, 1-0 după şuturi de penalitate în finala cu Rusia. Portarul Smid a fost eroul meciului decisiv, deşi nici omologul Bryzgalov nu a dezamăgit. Canada a luat bronzul.

În 2001, pe teren propriu, Rusia a fost abia a şaptea; s-a impus Cehia (Brendl, Nedorost, Klesla), pe doi s-a aflat Finlanda (cu Ari Ahonen în poartă), iar pe trei Canada lui Jamie Lundmark. În 2002, pe teren propriu, Cehia a imitat Rusia şi a ocupat acelaşi loc 7; în schimb, Rusia (Frolov, Chistov) s-a revanşat şi a triumfat în finală, 5-4 împotriva Canadei (Cammalleri, Bowmeester). Finlanda lui Immonen a ocupat locul trei.
În 2003, în Canada, Rusia (Grigorenko, Perezhogin, Ovechkin) şi-a păstrat tilul, după 3-2 în finala cu amfitrionii (Marc-Andre Fleury, Calaiacovo). Finlanda (J.Jokinen, T.Ruutu) a luat din nou bronzul.
În 2004, în Finlanda, Statele Unite (Parise, Montoya) au repurtat un succes extraordinar în faţa Canadei (Phaneuf, Dawes). Finlanda (Lepisto, Filpulla) a fost încă o dată a treia. În 2005, în Statele Unite, Canada (Bergeron, Getzlaf, Carter, Crosby) a bătut cu 6-1 Rusia în finala competiţiei – meci în care, e drept, Ovechkin s-a accidentat în primele minute. Cehia a luat medalia de bronz. În 2006, în Canada (Pogge, Marc Staal), amfitrionii au cîştigat la fel de clar finala cu ruşii lui Malkin (5-0), iar Finlanda a revenit pe locul trei.
În 2007, în Suedia, Canada (Price, Letang, Toews) a învins în finală Rusia (cu regretatul Alexei Cherepanov) al treilea an consecutiv, de data aceasta cu un scor mai strîns, 4-2. Statele Unite au cîştigat bronzul. Ediţia 2008, organizată de Cehia, a revenit iarăşi reprezentanţilor „frunzei de arţar” (Steve Mason, Doughty, Tavares), care au devansat Suedia (Enroth, Freigren, Berglund) şi Rusia (Bobrovsky, Tikhonov, Filatov).
În 2009, Canada (Eberle, Tavares, Subban) a încheiat „cincinalul” cu un nou succes, de data aceasta pe propriile patinoare. Au urmat în ierarhia finală Suedia (Markstrom, E.Karlsson) şi Rusia (Filatov).
În 2010, Statele Unite (D’Amigo, Lee, Kreider, Stepen) au bătut Canada (Allen, Eberle; Hall) în deplasare şi au obţinut aurul; Canada a fost a doua, iar Suedia (Pettersson, Markstrom) a treia. În 2011, gazde au fost americanii, iar Rusia (E.Kuznetsov, Tarasenko, Orlov, Panarin) a revenit uluitor în ultimul act al competiţiei (de la 0-3 la 5-3 în faţa canadienilor) şi a obţinut titlul; podiumul a fost completat de Canada (Schenn, Ellis) şi Statele Unite (Campbell).
În fine, în 2012, în Canada, Suedia (Collberg, F.Forsberg, Zibanejad) a devenit campioană, după 1-0 în (2)OT în finala cu Rusia (E.Kuznetsov, Andrei Makarov, Yakupov), gol Zibanejad. Canada a fost a treia.

saramago