Revista PowerPlay

de Radu Paraschivescu

Brasileiro Sampaio de Souza Viera de Oliveira. Atât de multe nume şi silabe pentru a identifica un medic care a murit bătându-şi joc cu o nonşalanţă deloc medicală de propriul corp. Sócrates. Atât de puţine silabe pentru a-l fixa în memorie pe şeful celei mai strălucitoare găşti de fotbalişti care n-au câştigat nimic împreună. Brazilia de la începutul anilor optzeci n-a venit cu soclul sub braţ şi nici nu şi-a invitat musafirii în sala trofeelor. N-ar fi avut ce să le arate. Cupele Mondiale câştigate de Garrincha şi Pelé erau, în fond, zestrea altor echipe.

Brazilia 1982 si 1986 n-a făcut decât să vorbească despre fotbalul-diamant, despre scânteiere, inspiraţie şi gratuitate. Ideea titlului mondial era şi nu era în minţile fotbaliştilor. Cine citea distribuţia - Zico, Falcao, Oscar, Eder, Careca, Dirceu, Junior, Cerezzo şi Sócrates, printre alţii - era convins că Brazilia nu avea cum să rateze. Însă cine ciulise urechea la o declaraţie dată de antrenorul Telê Santana în 1981 - "Prefer să pierd jucând bine decât să câştig jucând mediocru" - presimţea cumva, într‑un cotlon al sufletului, că Brazilia avea să capoteze surâzând princiar şi hrănindu-se nu din victorii neîntrerupte, ci din bucuria celor care-o priveau.

Sócrates a murit la cinci ani după Santana. Au dispărut, adică, antrenorul şi căpitanul echipei care a reabilitat romantismul în fotbal. Brazilia 1982 a surclasat estetic tot ce-a existat în acest sport. Rinat Dasaev şi alţi portari pot depune mărturie despre magnetismul fără egal pe care-l exercita Brazilia din secunda ieşirii din vestiar. Trupa lui Santana s-a născut între două repere ale fotbalului de anticipaţie: Olanda 1974 şi Dinamo Kiev 1986. Spre deosebire de ele, Brazilia 1982 si 1986 n-a împins fotbalul înainte, n-a impus direcţie şi n-a produs rupturi. Dimpotrivă. Zico, Falcao şi ceilalţi au încremenit într-o sală de bal scoasă în afara timpului, a rezultatelor şi a obligaţiilor competiţionale. Evident că, în general, Brazilia învingea. Dar era la fel de evident că o făcea fără să demoleze sau să arunce în derizoriu. Dansul era deschis de reverenţe şi închis de aplauze. Pasele cu călcâiul ale lui Socrates, golurile din foarfecă ale lui Zico, pătrunderile lui Junior şi şuturile lui Eder (ce jucător imens şi subevaluat!) erau cadrul amenajat pentru o transă de nouăzeci de minute în care Brazilia glorifica atacul fără limite şi precauţii. Adevărat, imprudenţa a costat-o în faţa Italiei lui Rossi, însă Brazilia ajunsese la altitudinea unde o înfrângere nu mai schimba nimic.

Fotbal generos, goluri peste goluri, artificii, fete vesele, vopsite pe obraji şi pe sâni. Asta a fost Brazilia idealistului Santana, a medicului Sócrates şi a avocatului Falcao. Memoria trebuie să evacueze ca să facă loc, aşa e legea firii. Acum e la modă Neymar, după ce ani în şir lumea i-a adulat pe Ronaldo şi Ronaldinho. Dar poate că n-ar fi rău să ne întoarcem puţin în arhive - inclusiv în cele electronice. Şi să ne lipim ochii de Sócrates şi Eder, cu inovaţiile lor balistice din meciul cu URSS. Sau să încercăm desluşirea combinaţiei care l-a adus pe Sócrates în faţa lui Zoff, sub ochii neputincioşi ai celei mai bune apărări a planetei, la primul gol din Italia - Brazilia 3-2. Sau să vedem dansul tribal al lui Junior, fundaşul stânga care dribla mai bine decât o fac jumătate din atacanţii cu ştaif de astăzi. Măcar atâta lucru putem face, indiferent cu cine ţinem. Pentru că, indiferent cu cine ţinem, nu putem răpi Braziliei 1982 laurii de preoteasă a seducţiei. Şi pentru că, spunându-ne "adeus", căpitanul Sócrates a plecat acum câteva zile a Deus.

Citeste si Socrates