Revista PowerPlay

Înoată. Înoată până când muşchii sunt la limita cedării, iar spectrul înecului este mai aproape ca oricând. Pedalează. Pedalează până când cadrul bicicletei pare a se dezintegra, iar transpiraţia curge şiroaie. Aleargă. Aleargă până simţi cum plamânii trag haotic foc, nu aer, iar leşinul se apropie cu paşi mai repezi decât ai tăi. Dacă nu ai murit în urma suprasolicitării organismului, atunci eşti cu siguranţă unul dintre cei puţini. Cei aleşi. Cei capabili de performanţe supraomeneşti. Cei care reuşesc sa termine vii una dintre cele mai cumplite probe de rezistenţă şi curaj inventate vreodată de mintea omenească: Triatlonul oamenilor de oţel.

Iadul începe în Hawaii

Dacă pentru majoritatea oamenilor Hawaii este(acum pe bună dreptate) un adevărat paradis terestru, cu munţi semeţi, jungle luxuriante, plaje şi valuri de vis, pentru cei care vor să testeze limitele speciei umane, Hawaii este o adevărată anticameră a Iadului...

Dar un Iad din care cei hotărâţi şi antrenaţi cum se cuvine intră direct în Raiul celor care ştiu că spiritul este mai puternic decât trupul, iar dârzenia este cu siguranţă una dintre cele mai alese virtuţi ale omului.

Dorinţa ascunsă în subconştientul fiecăruia de a ne testa limitele rezistenţei până la parametri aparent imposibili pentru fiinţa umană, a rămas, se pare, neschimbată de-a lungul mileniilor. Dacă vechii greci au "brevetat" cursa de alergări de la Marathon la Atena, rămasă şi astăzi sub imperiul celor 42, 195 kilometri de chin eliberator, care trebuie parcurşi în alergare de toţi concurenţii, în secolul trecut, câţiva pionieri ai curajului şi dârzeniei fără limite au conceput o întrecere şi mai dificilă decât clasicul maraton.

Nebunie asumată, goană a occidentalilor debusolaţi după doza de fericire, nedespărţită de cea de adrenalină, orgoliu dus până în pragul morţii, masochism mascat în întrecere sportivă, sau poate doar curaj în cea mai pură formă, numiţi-l cum vreţi, triatlonul seduce milioane de oameni, în ciuda pericolelor sale evidente.

Parcă nicio altă întrecere nu este mai aproape de conceptul onorant conform căruia este mai important să participi şi să termini întrecerea, decât să învingi...

Ghidat de acest principiu, un oficial al forţelor navale americane, comandantul de navă John Collins, a fost probabil personalitatea care s-a implicat cel mai mult în înfinţarea unei forme de întrecere în care cei mai rezistenţi şi determinaţi atleţi şi militari să se întreacă în trei probe de coşmar. Participanţii primei ediţii, desfăşurate în anul 1977, pe Oahu Perimeter Relay, un colţ de plajă amenajat iniţial pentru curse de maraton, făceau parte în principal din Mid-Pacific Road Runners şi Waikiki Swim Club, membrii ambelor cluburi dorind, cu această ocazie, să pună capăt vechii controverse care-i măcina de ceva vreme: cine sunt cei mai rezistenţi şi în formă atleţi, maratoniştii sau înotătorii?

Vrând parcă să pună gaz pe foc, comandantul John Collins a declarat, într-un interviu publicat pe atunci în prestigiosul Sports Illustrated, că în opinia sa cei mai bine pregătiţi sportivi ar fi cicliştii, comandantul bazându-şi afirmaţia pe experimentele făcute pe ciclistul belgian Eddy Merckx, experimente care au demonstrat că plămânii lui Eddy consumau "cea mai mare cantitate de oxigen" măsurată vreodată la un atlet.

Cum provocarea fusese lansată, iar orgoliile şi curiozitatea sportivilor erau la cote maxime, comandantul Collins a stabilit regulile triatlonului, reguli neschimbate nici în zilele noastre.

Maşinăria publicităţii odată pusă în mişcare, Collins a stabilit astfel şi numele proaspetei forme de întrecere extremă.

Într-un comunicat de presă, acesta a lansat celebrul concept Ironman:

" Cine va termina primul triatlonul, fie el ciclist, înotător sau maratonist, va fi adevăratul Ironman".

În primele ediţii, fiecare clasă de sportivi avea grupul său de susţinători, care-i încurajau pe tot parcursul întrecerilor, oferindu-le apă, alimente energizante sau sprijin psihologic. Cursa avea să fie crâncenă. Din cei 15 bărbaţi care s-au încumetat să se înscrie la prima ediţie din data de 18 februarie 1978, doisprezece au reuşit, cu chiu cu vai, să termine triatlonul. Ceilalţi trei au ajuns la reanimare.

Câştigătorul a fost Gordon Haller, un specialist în comunicaţii din cadrul marinei militare americane.

Triatlon pe toate meridianele

Triatlonul gândit de John Collins a primit recunoaşterea binemeritată în anul 2000, fiind recunoscut ca sport olimpic cu toate drepturile, cu ocazia olimpiadei de vară din Sidney. (Cu menţiunea că proba de triatlon olimpic se desfăşoară pe distanţe mai scurte, pentru siguranţa sportivilor.)

Ediţiile iniţiale ale triatlonului desfăşurate în Hawaii beneficiau de condiţii unice, care se axează mai mult pe conceptul de rezistenţă fizică. Astfel, apele costiere din Hawaii, unde are loc secţiunea de înot, sunt calde, concurenţii cu calităţi de înotător având din start un avantaj. Colinele pe care se desfăşoară proba de ciclism au pante relativ domoale, dar vânturile puternice sporesc dificultattea pedalării. Cât priveşte porţiunea de maraton, aceasta este proba unde cei mai mulţi clachează. Cu trupurile deja epuizate de efortul inuman, concurenţii trebuie să alerge printr-o căldură înabuşitoare, unde aerul arde, iar oxigenul pare că a dispărut.

Astăzi, Ironman Triathlon din Hawaii este considerat în continuare cel mai prestigios triatlon, a cărui parcurgere şi eventuală câştigare este recunoscută ca perfomanţa maximă în domeniu de către temerari şi "duri" din toată lumea. Triatlonul de la el de acasă constă în proba de înot din golful Kailua Kona, proba de ciclism de-a lungul colinelor de lavă stratificată din Hawi, iar întrecerea de maraton are loc de-a lungul coastei, mai precis din punctul Keauhou până în Keahole şi înapoi la golful Kailua Kona.

Popularitatea triatlonului în sine, dar şi dificultatetea de a ajunge în Hawaii din multe părţi ale lumii, au facut ca în diverse locaţii de pe glob împătimiţii acestei probe supreme a curajului şi rezistenţei umane, să organizeze propriile turnee de triatlon, întrecerile respective desfăşurându-se pe aceleaşi distanţe stabilite de John Collins, singurele diferenţe constând, evident, în locaţii şi împrejurimi. Primele triatloane externe IronMan au fost organizate tot pe teritoriu american, în statele Texas, Florida, Arizona şi Idaho.

În prezent, IronMan a cucerit întreaga lume. Anual se desfăşoară ediţii de triatlon în Franţa, Germania (din 2010, considerat IronMan Europe Triatlon), Elveţia, Austria, Australia, Mexic, China, Brazilia, Canada, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.

Ceea ce ne duce cu gândul şi la organizarea unui triatlon în România. Condiţii sunt, şi sunt sigur că mulţi români cu spirit de neînfrânt ar reuşi să termine întrecerea cu bine.

Triatlonul în cifre şi date

- Triatlonul IronMan constă în parcurgerea a 3,86 kilometri înot, 180,25 kilometri probă de ciclism, urmată de o cursă clasică de maraton de 42,185 kilometri.

- Durata medie a parcurgerii complete a triatlonului este de 15-17 ore de efort continuu, la parametri maximi.

- Recordul IronMan a fost stabilit în anul 1996, de către belgianul Luc Van Lierde, care l-a parcurs în 8 ore, 4 minute şi 8 secunde. Recordul triatlonului pentru femei a fost stabilit de britanica Chrissie Wellington care, în anul 2009, a câştigat triatlonul cu timpul de 8 ore, 54 minute şi 2 secunde.

- În timpul triatlonului, organismul unui atlet participant consumă între 8.500-11.500 kilocalorii

- Pe durata întrecerii, un concurent pierde, în medie, 2 litri de apă prin intermediul transpiraţiei.

- Pantru a menţine ridicat nivelul glucozei din sânge, organismul competitorului trebuie să primească carbohidraţi de calitate, cu absorbţie rapidă, care să treacă cât mai repede din sistemul digestiv în fluxul sangvin.

- Deshidratarea este principala cauză a leşinurilor şi colapsului. Pierderea de apă şi electroliţi, amplificată de temperaturile ridicate, duce la scăderea imediată a nivelului sodiului din organism (hiponatriemie), fenomen negativ caracterizat de scăderea tonusului muscular, ameţeli, greaţă, scăderea presiunii fluxului sangvin, amplificarea ritmului cardiac şi, uneori, instalarea stării generale de şoc. Pierderea unor cantităţi mari de sodiu poate duce chiar la apariţia stării comatoase

- Pentru înscrierile anuale, organizatorii permit accesul a doar 1.800 atleţi, veniţi din peste 50 de ţări.

- În medie, se primesc 50.000 de solicitări anual.

- Vârsta competitorilor este cuprinsă între 18-80 ani...

- Câştigătorul întră în posesia unui premiu în bani cu valoarea de 580 000 $.

- Temperatura aerului pe timpul triatlonului este cuprinsă între 28-35 grade Celsius.

- Umiditatea aerului atinge deseori 90%.

- Vânturile care suflă pe porţiunea dedicată cursei de ciclism au viteze care nu scad sub 60 metri pe secundă.

- De-a lungul triatlonului se consumă, în medie, 200.000 pahare cu diverse lichide, 30.000 recipiente cu lichid ataşate de biciclete, 4,5 kilometri de bannere, 98.420 litri de apă, sucuri şi alte lichide hidratante, plus 6.000 de recipiente cu cremă de protecţie solară.

- Numărul mediu al spectatorilor: 4 000.

- Numărul voluntarilor: 5 500.

- Mai mult de 50 milioane telespectatori din lumea întreagă urmăresc întrecerile de triatlon.

Cum se antrenează un triatlonist

Cei care vor să se antreneze pentru triatlon trebuie să urmeze un program strict şi specific în acest scop. Primele ediţii au demonstrat că nici înotătorii, nici maratoniştii sau cicliştii nu aveau un avantaj unii în faţa celorlalţi, fiecare cedând la tipul de efort cu care organismul său nu era obişnuit.

Din acest motiv evident, programul triatloniştilor din prezent cuprinde 6 faze, fiecare încadrată într-un program de 4 săptămâni. Sesiunile de antrenament au 3 nivele de intensitate - uşor, mediu şi dificil. Nivelele trebuie atinse în cele 3 săptămâni, iar a patra săptămână este dedicată programului de recuperare.

Pregătirile constau în special în antrenamentui în circuit, condiţionarea pentru gambe, condiţionarea pentru coapse, condiţionarea trenului superior, teste de evaluare, exerciţii pliometrice, sesiuni de stretching, încălzirea articulaţiilor, antrenament cu greutăţi şi tehnici de relaxare.

Un atlet tipic din IronMan se antrenează între 18-25 ore săptămânal.

Efortul fizic depus în acest interval de timp constă în 11 kilometri de înot, 363 kilometri parcurşi cu bicicleta şi 77 kilometri care trebuie alergaţi. Mulţi participanţi adaugă antrenamente cu greutăţi, stretching şi yoga, pentru completarea pregătirii şi optimizarea şanselor de câştig.

Toţi participanţii merită respectul şi aprecierea fiecăruia dintre noi. Eforturile, renunţările şi dăruirea lor sunt foarte greu de imaginat pentru cineva care a evitat orele de educaţie fizică încă din timpul şcolii. Cu atât mai mult cu cât triatlonul IronMan sfidează parcă indolenţa omului modern prins - cu voia sa - în capcana sedentarismului.

Avem încă nevoie de nebuni frumoşi, iar eroii triatlonului se încadrează perfect în această descriere.

În fond, cuvintele notate pe ultima filă din caietul comandantului John Collins (acum înregistrate ca brand) exprimă cel mai bine spiritul triatlonului:

"Swim 2.4 miles! Bike 112 miles! Run 26.2 miles! Brag for the rest of your life!"