PowerPlay Žurnāls

Nota: Fragment din cartea "Amintiri din fotbal si hochei" scrisa de Mihai Flamaropol, aparuta la editura Sport-Turism in 1981.

Fotbalul este regeie sporturilor. El se bucură de mare popularitate în rîndul tineretului de pe întregul pămînt. In unele ţări, însă, cum sînt U.R.S.S., Canada, S.U.A., Suedia, Finlanda, Cehoslovacia, Elveţia, există un sport care rivalizează cu fotbalul. Acesta este hocheiul. El reuşeşte să adune sub cupola patinoarelor acoperite un public numeros, magnetizat de spectaculozitatea captivantă a jocului pe gheaţă. Poate că afluenţa spectatorilor la partidele de hochei se explică prin asemănarea acestora cu cele de fotbal, măcar în cîteva privinţe : prezenţa porţilor, a portarului şi a golului ca finalitate a disputei.

In tinereţe, am practicat aceste două discipline sportive cu egală pasiune. Vara eram prietenul bun al balonului rotund, iarna, cînd îngheţa pămîntul şi fulgii invadau stadioanele, mă încălzeam pe patinoare în „tovărăşia” crosei şi a pucului. Fotbalul mi-a adus zestrea de popularitate ; hocheiul i-a asigurat longevitatea. Am fost întrebat în nenumărate rînduri, pe cînd jucam efectiv, care din cele două sporturi este adevărata mea pasiune. N-am putut răspunde niciodată. Mai tîrziu, după scurgerea anilor, am fost asaltat cu o altă întrebare :
— De ce aţi devenit antrenor de hochei şi nu de fotbal ?
Această întrebare m-a obsedat şi pe mine mult timp după ce opţiunea pentru hochei se concretizase definitiv. Abia acum, la ceasul amintirilor, cred că aş găsi răspunsul exact.

Juventus Bucuresti. Primii doi din stanga sus, Ilie Oana si Mihai Flamaropol

...Mai întîi, voi spune că după cel de-al doilea război mondial hocheiul românesc, spre deosebire de fotbal, box sau handbal, naviga pe canalele unui anonimat nemeritat, vaduvit de baza materială necesară practicării lui. In acest domeniu, terenul era nedefrişat, dar fertil, trebuia doar sa fie aruncată sămînţa ca să dea roade. Se simtea nevoia unor oameni îndrăzneţi, cu experienţa, care sa-i sprijine dezvoltarea şi să aibă capacitatea de a oferi spectacole. Alături de alţi cîţiva antrenori, puţini la numar, am facut primii paşi pe drumul spinos al începuturilor M-am bucurat de preţuire şi mi s-au oferit condiţii corespunzatoare de lucru, în afara cărora n-aş fi obţinut rezultate bune. Rezultatele muncii perseverente mi-au oferit satisfactii deosebite, sufleteşti mai întîi, apoi bucurii în relatiile cu colectivitatea semenilor mei, încît am hotărît — in perioada debutului — să rămîn, pe viaţă, langa mantinela.

Voi povesti acum, mai amănunţit, despre geneza si evolutia carierei mele de antrenor...

..Era în februarie 1951. La Poiana Braşov, jocurile mondiale universitare se disputau într-o atmosfera de prietenie, încununată de succesul organizatoric, dar şi de cel competitiv. Mihai Bîră obţinea o medalie de aur la schi, in timp ce reprezentativa noastră de hochei, din care faceam şi eu parte, se clasa pe locul al doilea, după echipa Cehoslovaciei. A fost prima afirmare a hocheiului romanesc care, deşi nu avea la dispoziţie măcar un patinoar artificial, s-a impus, învingînd formaţia Ungariei cu 6-3. Am capitulat cu 8-4 în faţa redutabilei echipe cehoslovace, unde străluceau vedete ca : Bubnik, Bousek, Horsky, Zabrosky. La sfîrşitul întrecerilor studentesti antrenorul sovietic Pavel Mihailovioi Korotkov, participant la Universiadă în calitate de consilier tehnic, a ţinut un curs de zece zile în faţa jucătorilor şi antrenorilor noştri despre metodele moderne de joc şi antrenament. La încheierea cursului, Korotkov m-a sfătuit să mă dedic activităţii de antrenor :
— Ai aptitudini pentru această profesie. Nu mai sta pe gînduri. Treci la fapte ! m-a încurajat cunoscutul specialist din anii aceia.
Korotkov mă recomandase şi secretarului federaţiei noastre de hochei, Ion Craioveanu, rugîndu-1 să ma sprijine. Aveam 31 de ani. Mă aflam în plenitudinea fortelor. Concuram încă pentru un loc atît în „naţionala" fotbal, cît şi în cea de hochei. Cum era să abandonez asemenea şansă, trişînd toate veleităţile „acumulate" în atîţia ani ? Cum era să procedez ca un fluture care îşi aruncă polenul de pe aripi ? Ezitam, aşadar, să iau vreo hotărâre. S-a întîmplat însă că, tocmai în vara acelui an, mă întorceam, cu trenul, dintr-o vacanţă plăcută sub cerul litoralului, în compartiment se afla şeful clubului sportiv militar C.C.A., Corneliu Mănescu. Firesc, am discutat despre fotbal. Mai precis : despre noul campionat ce urma să înceapă în toamnă. De la fotbal, discuţiile au trecut la alte ramuri de sport : volei, handbal, box, tenis. La un moment dat, Corneliu Mănescu a spus:

— Mi-au plăcut meciurile de la Poiana Braşov. Hocheiul e un joc dinamic, spectaculos. Are perspective mari.
— De ce nu faceţi o secţie în cadrul clubului pe care-l conduceţi ? l-am întrebat.
Mi-a răspuns prompt :
— Ne-am gîndit la asta. în toamnă vom alcătui o echipă. Nucleul îl avem deja ; e alcătuit din cei patru ostaşi aflaţi în club. De echipament nu ducem lipsă. Ne-ar trebui însă un antrenor. Avem ofertele unor antrenori cunoscuţi, dar nu ne-am hotărît pe care să-1 alegem. Am prefera un antrenor mai tînăr.
— Pe mine m-aţi angaja ? m-am trezit că-l întreb, sub impulsul cine ştie căror sentimente, pe venerabilul meu companion de călătorie.
M-a privit lung. Parcă rostisem o întrebare la care se aştepta. A privit apoi, o clipă, orizontul cîmpiei pe fereastra vagonului, a zîmbit şi mi-a spus :
— N-ar fi exclus. Cînd te voi hotărî să devii antrenor, te rog să treci pe la mine ...

Steaua Bucuresti 1951

Ca de obicei, în anotimpul frunzelor de aramă, am intrat în vîrtejul campionatului de fotbal. Mai era timp pînă la începutul sezonului de hochei, de care nu uitasem, desigur. Eram legitimat la clubul „Petrolul". Făceam parte din echipa ce strălucea pe firmamentul hocheiului — sub numele de „Juventus". în ultima vreme, însă, această formaţie prestigioasă cu greu mai putea concura la titlul suprem, pentru că jucătorii care-i aduseseră gloria — Paul Anastasiu, Florian Marinescu, Alex. Teodorescu, Andrei Bărbulescu, Bob Petrovici, Mircea Raţiu sau Alex. Botez depăşiseră vîrsta performanţelor, iar în capitală lipsea un patinoar artificial, capabil să ofere posibilitatea antrenamentelor şi vara, pentru menţinerea şi desăvîrşirea formei sportive. In asemenea condiţii, talentele apăreau din ce in ce mai rar.

Alături de Radu Tănase, Bob Nasta, Dorin Dron, Ion Tiron, Tony Manolescu, Ion Nimereală şi Florin Popescu, eu eram unul dintre cei mai tineri jucători ai „Juventusului." Dar echipa, cu toată pasiunea şi strădania noastră, nu mergea. De aceea, „Spartak" din Tîrgu Mureş şi „Avîntul" din Miercurea Ciuc îşi împărţeau între ele titlul de campion. Pierderea repetată a acestui trofeu mă mîhnea, dar mă şi îndîrjea. Intenţionam, cu alţi prieteni, să facem ceva pentru întărirea echipei, cînd am aflat că asociaţia . Petrolul" se va muta din Bucureşti la Ploieşti şi că sectia ei de hochei se va desfiinţa. Aşa am luat hotărîrea să devin antrenor şi, într-o stare sufletească deloc propice unei întîlniri cu cea spre care mă îndreptam, într-o dimineaţă, am solicitat audienţă preşedintelui clubului C.C.A. Acesta m-a primit imediat. M-a ascultat cu atentie şi, fără nici o reticenţă, a decis:
— Te angajăm. Vei avea la dispoziţie tot ce-ţi trebuie ca să formezi o echipă. Te avertizez însă că nu va fi deloc uşor. Sînt convins că vei face treabă bună ! Imediat am luat contact cu cei patru ostaşi aflaţi în club. Pe trei dintre ei îi cunoşteam, fiindcă jucasem împreună in lotul reprezentativ. Cei trei erau : Gheorghe Giurcăneanu, Nicolae Zografi şi Ion Lorencz. Pe Ştefan Heinz îl stiam doar după nume. Am avut impresia că toţi s-au bucurat la vestea că le voi fi antrenor. Am verificat echipamentul aflat în magazia clubului. A doua zi am cerut permisiunea să mă deplasez în oraşele Braşov, Miercurea Ciuc şi Cluj-Napoca. Aflasem că aici există tineri jucători talentaţi. Am plecat optimist şi, după trei zile, m-am întors însoţit de cinci jucători : doi de la Miercurea Ciuc, doi e la Cluj şi unul de la Braşov. Numele lor : Ion Benea, Adalbert Nagy, Ştefan Peter, Zoltan Csaka şi Francisc Peter ; un portar, un fundaş şi trei atacanţi. La începutul lunii noiembrie, am completat lotul şi cu Ion Ganga, ofiţer in rezervă activînd atunci, temporar, la o unitate din capitala. După două săptămâni, a venit de la „Petrolul" şi Ion Dlugoş, un atacant talentat. M-am alăturat lor şi ca jucător, deoarece regulamentul de hochei nu conţine nici un paragraf care să împiedice pe un antrenor să joace în formaţia pe care o conduce. Eram 12 jucători, unul dintre noi, adică eu, fiind şi antrenorul...

Ne antrenam zilnic pe terenul de fotbal al clubului. Ne menţineam, astfel, condiţia fizică, dar pe gheaţă nu aveam cum să alunecăm. Şi nici nu ne făceam mari iluzii, pentru că, în acel an, căldura se încăpăţîna să se menţină. Prognozele meteorologice nu ne dădeau nici ele vreo speranţă cit de mică. Mi-am exprimat îngrijorarea şi tristeţea în faţa instructorului Ilie Savu.
— Sînt necăjit, nea Savule, că nu putem să ne antrenăm pe gheaţă, i-am spus într-o zi, la club.
— Vrei gheaţă ? m-a întrebat cineva din apropiere.
— Sigur că vreau ! m-am trezit răspunzîndu-i.
— Iţi dau cită vrei, să te saturi !

Am rămas prostit auzindu-l pe omul acela robust, bronzat de soarele de munte, vorbindu-mi astfel. De unde putea el „să-mi dea gheaţă" ? Credeam că glumeşte ori că îşi bate joc de mine. Mă uitam cînd la el, cînd la Ilie Savu.
— Nu vă cunoaşteţi ? a intervenit instructorul. Să fac prezentările : Emilian Cristea, şeful secţiei de alpinism a C.C.A., Mihai Flamaropol, antrenorul echipei de hochei.
Ne-am strîns mîinile.
— Nu, nu-i o glumă, mi-a spus Cristea. Vino cu mine la Bîlea şi vei avea gheaţă cît doreşti.
Am mormăit :
— Dar eu n-am urcat nici măcar pe Caraiman, i-am răspuns neîncrezător.
De data asta, alpinistul s-a răsucit ca un roib iritat :
— Păi, ce fel de sportiv eşti dumneata ?
Apoi, serios, a continuat :
— Uite, ţi-l dau pe Aurel Eremie să te însoţească. Regret că nu sînt eu liber. Veţi merge acolo şi vei vedea cu ochii dumitale ceea ce noi am văzut alaltăieri, cînd am coborît din Făgăraş. Lacul e îngheţat.

A doua zi, jucătorul Zografi şi Eremie au plecat spre lacul Bîlea. Era într-o duminică ploioasă. Eu nu puteam să-i însoţesc pentru că eram angajat în ultima etapă din campionatul divizionar de fotbal.

Curand, Zografi s-a întors la club, victorios ca un erou !
— Lacul e îngheţat tun ! Este suficient de mare. Pe el se pot amenaja două terenuri.

Balea lac

Ne-am urcat în acceleratul de Sibiu, cu direcţia lacul Bîlea. Aurel Eremie îşi luase rolul de şerpaş al caravanei noastre. Ne echipasem în costume şi cu bocanci de schi. Echipamentul de hochei, destul de voluminos, era ambalat in rucsacuri, pe care le agăţasem în spinare, iar crosele le purtam pe umeri. Am coborît din tren, înainte de Sibiu, la staţia Arpaşul de Jos. De aici pînă în comuna Oprea Cîrţişoara, situată la poalele muntelui, cam vreo 12 kilometri distanţă, am călătorit în camioanele ce cărau buştenii din pădure la fabricile de cherestea din regiune.

De la vechea casă a pădurarului, cu Eremie în frunte, am început urcuşul prin pădurea deasă. Tăind drumul pe scurtătură, priveam splendorile naturii împodobite de miresme crude. Ploua mărunt şi monoton. Am suit pante abrupte pînă am ajuns la băncile celebre (dispărute de cand s-a construit Transfăgărăşanul), de unde am putut admira întreaga panoramă a văii Bîlea. La cererea mea, am făcut un scurt popas. Apoi, prin ploaie, am străbătut pădurea. Hanoracele deveniseră mai grele, curelele lor ne strîngeau ca nişte chingi. Se întunecase de-a binelea. Ziua işi punea masca de noapte. Amurgul devenea vînăt. Un cerc de întuneric începea să ne cuprindă, cînd, deodată, am zărit o aşezare omenească. Eremie ne-a informat laconic :
— E cabana Bîlea-cascadă !
După un ceai fierbinte şi o masă frugală, epuizaţi de efortul urcuşului, am adormit ca nişte prunci. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am părăsit cabana şi ne-am îndreptat spre piscurile muntelui. Ploaia se transformase în ninsoare. După ce am depăşit Cascada Bîlea, a cărei rară frumuseţe am admirat-o din mers, „şerpaşul" ne-a explicat că vom străbate muntele pe poteca de iarnă.
Erudit în materie, el ne-a spus :
— Cu această ocazie veţi primi botezul alpinismului de iarnă...

Mîndri, am pornit după el, cu un elan sporit. Suiam intr-una, încet, şerpuind pe o latură a muntelui, ca să străbatem uriaşul defileu ce se profila înaintea noastră. Trebuia să ajungem la prima terasă a văii glaciale Bîlea. Zăpada depusă ne îngreuia mersul. Din cînd în cînd, Eremie ne încuraja :
— Mai e puţin şi ajungem !...

Vegetaţia începuse să se rărească. Zăpada ne ajungea pînă la genunchi. Stîncile apăreau în toată goliciunea lor. Printre ele, cîte un brăduţ părea un orfan stingher. Vîntul ne săgeta feţele şi ne tăia răsuflarea. Ne-am tras glugile hanoracelor peste frunte. Am mers vreo 30 de minute cînd, în faţa noastră, a răsărit o pantă înaltă de vreo 200 de metri. Am depăşit-o, şi am zărit, printre fulgii de zăpadă căzînd abundent, cabana şi lacul Bîlea. Chiotele şi fluierăturile de bucurie ale jucătorilor l-au alertat pe cabanier şi pe soţia lui, care ne aşteptau. In prag, alături de ei, un cîine uriaş fremăta din nări şi îşi ciulea urechile.
Cabana era din lemn, cu două caturi. Jos, o sală de mese şi două dormitoare mici. La etaj, un dormitor mare, încăpător, avea 20 de paturi, tocmai potrivit pentru noi. Am constatat că, atunci, eram singurii ei vizitatori. Afară lacul dormita, acoperit complet de troiene.
In cabană, după o asemenea escaladare, atmosfera s-a încălzit repede. Am cinat şi, după aceea, am pus la punct planul din ziua următoare. De fapt, trebuia, în primul rînd, să curăţăm lacul de zăpadă ca să ne putem antrena pe el.

Lumina puternică a dimineţii montane ne-a trezit din somn refăcuţi. Dinspre răsărit, razele solare se înălţau ca fasciculele unor reflectoare dintr-o partidă nocturnă de fotbal. Ca prin minune, vremea se schimbase brusc. Cetele de nori, care ne asaltaseră în ajun, dispăruseră fără urmă. Lacul era înconjurat de munţi înalţi, cu creste ascuţite, ca ale unor cocoşi din ţara lui Guliver. Vîrfurile lor negre, parcă îndoliate, evadau de sub o manta albă, ca nişte suliţe. Iarna se răsfăţa prin aceste locuri într-un peisaj magnific. Respiram cu nesaţ aerul proaspăt al înălţimilor. Ne aflam la 2 034 metri altitudine. Paleta culorilor se schimba de la albul imaculat la negrul de păcură, fiind pigmentată de violetul razelor solare şi de cenuşiul crestelor neacoperite.
Cabanierul Bîlei era Nelu Vîrjoaghe. Soţia lui, o săsoaică simpatică cu obrajii rumeni ca două mere ionatane, se numea Grete. Pe cîinele lor îl botezaseră Ulise şi numele i se potrivea de minune. Cu timpul, patrupedul s-a împrietenit cu noi şi ne-a devenit drag. Nelu Vîrjoaghe ne-a dat tot sprijinul pentru curăţarea unei porţiuni dlin lac, aducîndu-ne din pivniţa cabanei zece lopeţi, două topoare şi cîteva tîrnuri. Era la 1 decembrie 1951. După calendar, prima zi de iarnă. Am muncit toată ziua, amenajînd un teren de hochei cu dimensiuni regulamentare, lung de şaizeci de metri şi lat de treizeci. Intre timp, Gheorghe Giurcăneanu a improvizat, dintr-un butoi, o sanie şi un preş, o aşa-zisă „maşină" de stropit gheaţa. Spre seară, cînd soarele s-a ascuns dincolo de creste, am stropit terenul. Aduceam apa din copcile făcute în gheaţă cu toporul şi umpleam butoiul de pe sanie. „Rolba” noastră a funcţionat de minune, făcînd gheaţa lucioasă, ca oglinda. Eram fericiţi.

A doua zi, vremea continuînd să fie frumoasă, ne-am antrenat cu tot elanul. Ne aflam mai sus decît la Davos, Arosa sau St. Moritz, renumitele oraşe elveţiene, unde hocheiul îşi cîştigase, de mult, un renume mondial. Eram poate singurii din Europa care ne antrenam la o asemenea inălţime. Deşi anonimă, performanţa noastră era unică. A treia zi am patinat de dimineaţă pînă în amurg. în liniştea dimprejur se auzea numai lătratul cîinelui Ulise, care în pauzele jocului nostru venea să-1 mîngîiem. In a patra zi, pe crestele înalte dinspre sud, spre vârful Iezerul Caprei, in timp ce patinam, şi-au făcut apariţia caprele negre. Le-am numărat : erau cincisprezece...

După trei zile de „lucru”, vremea s-a schimbat brusc : un viscol violent ne-a imobilizat în cabană. Vîntul şuiera naprasnic. Torente de zăpadă se rostogoleau într-un iureş dantesc. Stăteam la gura sobei, resemnaţi în faţa capriciilor meteorologice. Viscolul a durat două zile. Apoi, ca şi mai înainte, soarele a răsărit din nou. Am privit către lac. Terenul de hochei, amenajat cu atîta trudă, dispăruse ca si cînd n-ar fi existat vreodată. Am ales, de aceea, o altă parte din lac, mai puţin acoperită de troiene. Ca să curăţăm acest platou, ceva mai redus, ne-a trebuit o zi întreagă. Ne-am antrenat pe el trei zile la rînd. Apoi a venit iarăşi viscolul... Cit am stat la Bîlea, 24 de zile încheiate, figura aceasta s-a repetat de cîteva ori. Era luna decembrie, „epoca" zăpezilor abundente aici.

...Am revenit la Bucureşti cu o săptămană mai înainte de începerea campionatului regional. Zăpada se instalase suverană pe acoperişurile caselor. Printre sloiuri, Dîmboviţa îşi urma agale curgerea. Terenurile de tenis de la A.S.F.C. din strada Vasile Boerescu, transformate în patinoar, ne-au fost gazde ospitaliere cîteva zile. Am plecat apoi la Braşov, ca să susţinem jocuri din campionatul regional.

Debutul echipei noastre a fost timid. Aveam emoţii, deoarece nu ne cunoşteam adevăratele posibilităţi. Cu toate acestea, la Braşov am cîştigat partidele directe la scoruri neaşteptate, încît ne-am calificat pentru turneul campionatului republican. La Miercurea Ciuc, unde aveau loc finalele, spectatorii ne-au susţinut cu însufleţire, dar am pierdut întîlnirea cu „Spartak" Tîrgu Mureş. Partida a fost spectaculoasă, jocul magnific, însă, în final, tabela de marcaj arăta 4-3 în favoarea adversarilor noştri. Au urmat celelalte şapte meciuri pe care le-am cîştigat spectaculos. Am învins echipele ,,Flacăra"-Bucureşti, „Steagul Roşu"-Braşov, „Locomotiva"-Galaţi, „Spartak"-Sighişoara, „Ştiinţa"-Cluj şi „Avîntul"-Miercurea Ciuc. Paradoxal a fost faptul că noi i-am învins cu 3-0 pe localnici, dar aceştia au cucerit campionatul pentru că au cîştigat meciul cu învingătorii noştri. Golaverajul superior al „ciucanilor"  a avut cuvântul hotărîtor pentru decernarea titlului de campion ...

Evoluţia noastră a fost, totuşi, surprinzătoare. Pe arena hocheiului românesc apăream ca o echipă cu întemeiate aspiraţii la titlu. Lipsa de rutină ne frustrase în anul acela de triumful suprem pe care, de altfel, după aprecierile specialiştilor, îl meritam cu prisosinţă. Desigur, locul I, în primul an de participare la campionat, ar fi fost concretizarea unui vis nesperat. Poate ar fi fost prea mult.

In anul următor, lotului nostru i s-au mai adăugat doi jucători : portarul Dorin Dron şi fundaşul Eugen Raduc. Lotul era format acum din 14 jucători. Am început antrenamentele la lacul Bîlea cu o lună mai devreme. Cînd am plecat, timpul era frumos, cerul limpede şi senin. După un scurt popas la cascada Bîlea, ne-am continuat călătoria către Bîlea Lac. Lacul nu era îngheţat, apa lui avea reflexe verzi, de smarald. In noaptea următoare sosirii noastre, ca prin minune, lacul a îngheţat. A fost un fenomen straniu, pe care cabanierul n-a ştiut să-l explice. Priveam şi nu ne venea să credem. La început ne-a fost frică să patinăm pe el, deoarece grosimea gheţii era doar de cîţiva centimetri. Pînă la 20 noiembrie nici n-a nins, nici n-a viscolit. Ziua patinam, seara măturam terenul de zgrunţuri cu nişte tîrnuri mari, aduse cu măgarii din satul Oprea Cîrţişoara. Apoi, sub conducerea lui Giurcăneanu, îl stropeam cu improvizata sa Rolbă. Zografi, cu nişte şipci găsite în pivniţa cabanei, a confecţionat două porţi, ca să putem juca între noi. După 20 noiembrie a început să ningă în valuri. Zăpada, răscolită în vîrtejuri ca de un duh necurat, a început să inunde lacul şi cabana. Noi însă, acum, eram rodaţi şi pregătiţi sufleteşte să înfruntăm vremea cîinoasă. Straturile de zăpadă ne zăvorau în cabană. Dar nu stăteam degeaba, le citeam jucătorilor din lucrările antrenorului sovietic Anatoli Tarasov sau ale profesorului Jan Redici din Cehoslovacia. Amîndoi analizau Jocurile Olimpice disputate în acelaşi an la Oslo, iar pe noi ne interesau aceste analize ale meciurilor dintre canadieni şi europeni. Cînd viscolul înceta şi soarele se aprindea pe cerul albastru, puneam mîinile pe lopeţi şi curăţăm terenul. Asta pînă la 6 decembrie 1952, cînd am coborît la Braşov, unde urma să înceapă campionatul naţional.

Cel de-al doilea an al activităţii noastre a fost încununat de succes. Am cîştigat toate întîlnirile din campionatul preliminar şi pe cele din turneul final. Devenisem campionii neînvinşi ai ţării. Nu era puţin. Nici n-a fost usor. Era, în schimb, o recompensă morală binemeritată. După succes, m-am prezentat la şeful clubului:
— Mişule, mi-a spus el, ai făcut o treabă bună. Te felicit. Acum ai devenit un adevărat antrenor. Să ştii însă că este cu mult mai greu să păstrezi titlul de campion, decît să-l cucereşti.

In acelaşi an, selecţionata ţării noastre a participat la un turneu disputat la Budapesta, alături de reprezentativele Poloniei, Cehoslovaciei şi Ungariei. „Naţionala" a reunit, în majoritate, jucători de la C.C.A. Ca antrenor, federaţia română de hochei m-a desemnat pe mine. Alegerea m-a stimulat în noua mea profesie, mai aîes cînd mi s-a înmînat carnetul de antrenor categoria I.

Intre timp, alţi jucători tineri, ca Măzgăreanu Gigi, Tomor Buby sau Tulbure Valeriu, s-au integrat şi s-au format în echipa noastră. De la an la an, ascensiunea spre Bîlea, unde ne antrenam, ni se părea mai uşoară. Acolo, în afară de antrenamente, făceam şi ascensiuni în împrejurimile cabanei. Uneori ne urcam pe stînci pînă aproape de vîrful Paltinului. Alteori, spre nord, ne aventuram spre piscul Vînătoarea lui Budeanu. Mai des ne duceam spre sud de cabana Bîlea ca să vedem, peste o creastă de 300 metri, lacul Capra. Mărturisesc că mă încerca teama unui eventual accident, dar le permiteam jucătorilor să facă aceste ascensiuni. Era un efort care le dezvolta forţa şi rezistenţa musculară.

In anul 1958 în capitală s-a inaugurat Patinoarul Artificial "23 August". Era o adevărată bijuterie. Era cel mai frumos dar ce ni se putea oferi. Cînd am patinat întîia oară pe gheaţa lui, am trăit emoţiile unui candidat ia examen. Aveam la dispoziţie un stadion modern, luminat „e giorno" cu tabele electronice, cu garderobe şi duşuri cu apă caldă, cu saună şi cu Rolbă adevărată. Giurcăneanu, cînd a văzut-o, s-a urcat pe ea şi a exclamat :
— Fraţilor ! Asta-i Rolbă, Rolbă ! Nu se aseamănă cu a mea !

Acest patinoar devenise un paradis al gheţii. Campionatul ţării a început să se desfăşoare ritmic fără întreruperi. Noi am renunţat să ne ducem pentru pregătiri la lacul Bîlea.

După numai trei ani de la inaugurarea patinoarului 23 August, echipa de hochei a României a început să cucerească victorii în faţa unor echipe cu tradiţie în hochei ca Franţa, Italia, Austria sau Elveţia, care beneficiau de patinoare artificiale cu mulţi ani înaintea noastră. Aşa, elevii mei au devenit maeştri ai sportului, titlu pe are l-am obţinut şi eu. Acum, lacul Bîlea a rămas pentru noi numai o amintire, care păstrează în miezul ei poezia de pionierat a hocheiului românesc.

După aproape 25 de ani, pot să mărturisesc cu sinceritate că nu regret universul de miraj al balonului rotund, pe care l-am părăsit în favoarea crosei şi pucului, nici lacul Bîlea cu paleta lui de culori infinite, cu lătratul vesel al lui Ulise, cu aventurile noastre montane de la Vîrful Paltinului, la piscul Vînătorii lui Budeanu, unde vîntul şuiera sinistru, cînd zăpezile se dezlănţuiau într-un iureş dantesc. Toate au rămas acum ca un basm frumos, unde s-a făurit geneza unei cariere de antrenor...