מגזין פאוורפליי

   Unirea Principatelor Române cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească.

   Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

   Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.

Drapelul de stat nou independent

   La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

   Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea infaptuirii statului national roman unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, cu deosebire la Bucuresti, alegerea ca domn al Tarii Romanesti a lui Alexandru loan Cuza avea sa-si gaseasca o confirmare deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii in capitala munteana.

   Cea mai stringenta problema era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul implinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o incalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata in cele doua Principate urma sa faca, de altfel, obiectul unei noi Conferinte internationale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante si au reusit sa castige sprijin pentru cauza romaneasca. Inca in a doua sedinta a Conferintei (1/13 aprilie) Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere.

   Imperiul Otoman si Austria insa tergiversau; mai mult, se afla ca se punea la cale o interventie militara peste Dunare. Alexandru I. Cuza raspunse energic. La 20 aprilie, la Floresti, intre Ploiesti si Campina, armata moldo-munteana era concentrata spre a face fata oricarei situatii. Dupa alte amenintari, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o data cu Austria, in a 3-a sedinta a Conferintei de la Paris (25 august/7 septembrie), sa recunoasca, la randul ei, dubla alegere. Detensionarea situatiei, atat in relatiile cu Imperiul Otoman, cat si cu cel Habsburgic, il determina pe domn sa ordone inchiderea taberei de la Floresti (1 septembrie 1859).

   Astfel implinita recunoasterea situatiei de fapt, impusa la 24 ianuarie, obiectivul imediat urmator era acceptarea de catre puterile garante a Unirii depline. Fara a astepta verdictul altor reuniuni internationale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecintele hotararilor adoptate prin Conventia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite inca in cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de catre Poarta, drept unic reprezentant al celor doua tari.

   Unificarea armatei incepea cu deplasari de unitati militare moldovene, la Bucuresti si muntene, la Iasi; tabara de la Floresti s-a bucurat de o comanda unica. In cursul anului 1860, statele majore, instructia, administratia si intendenta au fost asezate sub o singura autoritate, iar aceeasi persoana - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numita in functia de ministru de razboi in ambele tari. La serviciul telegrafului moldovean si muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

   La Focsani, nu fara dificultati, isi incepuse activitatea Comisia Centrala care, potrivit Conventiei de la Paris, trebuia sa elaboreze legile, comune celor doua tari. In cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electiva si promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casatie si la domeniul funciar (care traducea in fapt principiul egalitatii fiscale). Proiectul de Constitutie nu a fost aprobat insa de domnitorul Cuza, Comisia Centrala din Focsani fiind desfiintata in februarie 1862.

   Raporturile cu acele puteri garante care se aratau ostile unirii sau care jucasera, in trecut, un rol important in viata Principatelor (Rusia, in anii „protectoratului”) au fost bazate, inca din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea nestirbita a autonomiei tarii nou-constituite.

   Astfel, prezenta militarilor otomani va fi categoric interzisa, iar Poarta va fi obligata, in vara anului 1860, sa renunte la pasapoartele sale solicitate calatorilor romani, in mai multe situatii supusii Imperiului fiind retinuti pentru ca au produs diverse neoranduieli. Austria, vehement dusmanoasa, a trebuit sa accepte ca legile statului roman sunt valabile si pentru locuitorii cezaro-craiesti aflati aici cu afaceri. Maghiarii si polonezii, care voiau sa ramana in Principate sau sa tranziteze spre alte regiuni, sunt protejati de guvern si de domn in spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

   Franta, apoi Rusia, Italia si Prusia erau de acord cu unirea deplina. Alexandru I. Cuza astepta hotararea Conferintei de la Constantinopol convocata in acest scop. Cum era de asteptat, inca din prima sedinta Poarta a cerut dreptul de interventie in Principate, in cazul unor noi incalcari ale Conventiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La inceputul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar in conditii considerate, in tara, inacceptabile.

   Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reactia energica Camerelor si a guvernelor, pozitia intransigenta a lui C. Negri si atitudinea favorabila a majoritatii Marilor Puteri garante si-au facut in cele din urma efectul. La capatul Conferintei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renuntat la conditiile anterior solicitate, Austria pastrandu-si vechea pozitie.

   Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atat de sprijinul Frantei cat si cel al Prusiei, a facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite incep sa se numeasca oficial Romania.